Dacă denumirea „Bolognez” vă stârneşte apetitul, şi sunteţi cu gândul la sosul de spaghete, atunci trebuie să ştiţi că Bolognez este, de asemenea, o rasă nobilă de câini cu o proveniență mult mai veche și mult mai distinsă decât sosul mult iubit.
Chiar şi Aristotel a scris despre anumiţi câini aduşi cu barca de marinari maltezi în Magna Grecia, numele dat de romani zonelor de coastă din sudul Italiei. Descrise ca bijuterii prețioase, aceşti câini erau mici, albi, lânoşi, cu nasu și ochi negri minusculi. Aceştia au fost strămoşii timpurii ai câinilor Bolognezi şi a raselor conexe din grupul de câini Bichoni. Italienii, mereu în avangarda modei au creat frumoasa rasă a câinilor Bolognezi, cu părul său nici creţ, nici ondulat, nici drept. Părul unui câine Bolognez, când este lung, se aseamănă cu părul unei persoane cu părul ondulat într-o zi cu umiditate ridicată – o imagine deloc atractivă în cazul oamenilor, dar captivantă în cazul Bolognezului.
Bichonul Bolognez in Renaştere şi Europa modernă timpurie
Sute de ani mai târziu, câinele Bolognez va deveni un favorit al aristocraţiei europene începând cu secolul al XV-lea şi până la începutul secolului al XIX-lea. Temperamentul lor dornic şi vesel i-au făcut companioni preferaţi şi răsfăţaţi în palatele regale, unde au încălzit inimile şi s-au cuibărit în poala multor conducători puternici.
Trendul „Bolo” (aşa cum mai era numit Bolognezul) a început în Italia Renașterii. Nobilimea italiană s -a mândrit cu acest câine şi a popularizat rasa, oferind cățelușii drept cadouri vizitatorilor de seamă şi altor membrii ai familiilor aristocrate din Italia şi Europa.
Familii de renume precum Gonzagas, cât și Medici au crescut aceşti câini. Cosimo de Medici (1389-1464) a trimis opt căţei Bolognezi la Bruxelles, în semn de cadou pentru nobilii belgieni. Ducele Alfonso II D’Este din Ferrara (1533-1597) a dăruit o pereche câini de Bolognezi regelui Phillip al II-lea al Spaniei (1527-1598) în semn de dar. Mulţumit, regele a notat: „Acești doi câini mici sunt cele mai regale cadouri se pot face unui împărat”.
Micul Bolognez jucăuş era considerat nu numai regal, ci şi un simbol al bogăției și al privilegiului. Multe doamne din societatea înaltă considerau că un Bologneze era un accesoriu la modă, o bijuterie canină prețioasă menită a fi răsfăţată, pudrată şi parfumată.
Dragostea pentru această rasă s-a răspândit din Italia în Spania, Austria şi Rusia. Regina Maria Tereza, împărăteasa Austriei (1717-1780) și mama lui Maria Antoaneta, adora micul ei Bolognez atât de mult, încât după moartea acestuia a dorit să îi păstreze corpul, care acum este expus la Muzeul de istorie naturală din Viena.
Alţi „părinţi” faimoşi de Bichoni Bolognezi au fost Leonardo Da Vinci (1452–1519), Madame de Pompadour (1721–1764) şi Ţarina Ecaterina cea Mare a Rusiei (1729–1796). Această prinţesă germană era atât de ataşată de micuţul ei Bolognez, încât îi purta în sânul ei şi în mânecile hainei sale.
Având în vedere popularitatea câinilor Bolognezi în cadrul curților Europei, nu este surprinzător faptul că și-au făcut debutul în lumea artei în portret, imortalizate alături de stăpânii lor adorați.
Bichonul Bolognez ilustrat in picturi celebre
Federico Gonzaga, marchizul (ulterior Duce) de Mantua (1500-1540), fiul lui Isabella d’Este, a fost pictat de Titian în 1529. În portretul Federico II Gonzaga (afișat în Museo del Prado, Madrid) Federico este înfățișa mângâindu-și credinciosul Bolognez aflat în partea sa stângă. În timp ce câinii mici erau mai des simboluri ale fidelității pentru portretele feminine decât pentru cele masculine (care înfăţişau câini mai mari), includerea sa aici nu este accidentală. Potrivit, descrierii de pe website-ul Muzeului Prado din Madrid, acest tablou indică faptul că acest portret este legat de intențiile matrimoniale ale lui Federico în 1529 și de nevoia sa de a-și „reabilita” trecutul desfrânat. Aces portret, în care este înfăţişat ca fiind evlavios, păstrându-și demnitatea aristocratică în acelaşi timp, ar face astfel parte din această strategie, care a avut un final de succes, încheindu-se cu căsătoria sa din 1531 cu Margherita Paleologa, moștenitoarea Marchizului din Monferrato.
Un alt tablou al lui Titian, Venus and Cupid with Organist and dog (1548-49), Gemaldegalerie (Berlin), înfăţişează un mic Bolognez, de data aceasta ca însoțitor al zeiței iubirii. Câinele pare aproape adăugat aici, dacă îl comparăm cu alte versiuni fără câini din același tablou, de exemplu cel de la Muzeul Prado din Madrid, care are o versiune cu un alt tip de câine (mic şi maro). Ce ar fi putut motiva aceste variante? Poate cererea unui patron?
În Spania, un alt mic Bolognese a fost imortalizat de Francisco de Goya în 1795. Subiectul portretului în mărime naturală cunoscut ca „The White Duchess” a fost Doña María del Pilar Teresa Cayetana de Silva-Álvarez de Toledo y Silva Bazán, a 13-a Ducesa a Alba de Tormes, Grandee of Spain (1762–1802), care aparţinea aristocraţiei spaniole extrem de bine poziţionată social. În acest tablou, Ducesa este îmbrăcată într -o rochie albă cu broderie aurie, și este împodobită elegant cu cercei cu perle, un brâu roşu dramatic, mărgele roșii și panglici roșii pe piept și în păr. În mod fermecător, şi Bolognezul se asortează cu ea, purtând o fundiţă roşie pe unul dintre picioarele posterioare. Evident în această capodoperă neo-clasică apare fenomenul curios al „mini-me canin” pe care îl putem observa în parcuri astăzi. Părul creţ şi rebel al Ducesei rivalizează cu cel al câinelui ei.
Câinii Bolognezi sunt de asemenea înfăţişaţi în lucrările pictorilor francezi Gosse și Watteau, precum și în tapiserii flamande din secolul al XVII -lea.
Pictorul veneţian Vittore Carpaccio (1465–1526), cunoscut pentru redările sale de procesiuni ceremoniale, ţărani şi adunări publice la scară largă, dar şi pentru ochiul său pentru detalii și gustul său inepuizabil pentru anecdota picturală, prezintă un Bologneze care își însoțește stăpânul într -o gondolă în tabloul intitulat „Miracle of the Cross at the Ponte di Rialto” (1496) expus la Gallerie dell’Accademia din Veneţia.
Gondolierul negru înfățișat în prim -plan din stânga dezvăluie mai multe despre viața din perioada Renașterii Veneției. Prezența africanilor sub-saharieni negri în Veneția este binecunoscută istoricilor și face parte din istoria comerțului cu sclavi mediteraneeni.
Odată cu declinul aristocraţiei din secolele XIX şi XX, Bichonul Bolognez a cunoscut şi el un declin. Rasa a fost aproape dispărută până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, însă a fost salvată de un mic grup de crescători dedicaţi din Italia şi Belgia. Câinele Bolognez rămâne şi astăzi o rasă rară, chiar şi în Italia. Dacă doriţi să aveţi neapărat unul, puteţi alege ca variantă de consolare un Bichon Frise, rasa cea mai apropiată de Bolognez.
Citiţi şi despre: Istoricul rasei Bichon Bolognez
