Tipic pentru Lorenzo Lotto este să-şi îmbogăţească picturile cu elemente simbolice şi emblematice, a căror descifrare a incitat minţile a generaţii de cercetători care, în cazul acestui portret dublu, încă nu au ajuns la o interpretare unică. Rămâne clară convingerea că este vorba de o pereche de miri, dar nu este singură destinaţia picturii, care s-ar putea înscrie în categoria portretelor matrimoniale realizate pentru celebrarea minţii.
Dacă simbolul de netăgăduit al fidelităţii este câinele bichon (fido) din braţele femeii, veveriţa ghemuită pe masă a dat, în schimb, prilejul apariţiei mai multor ipoteze de interpretare.
Soţul arată cu mâna stângă o foaie pe care este scris „homo numquam” („Omul, niciodată”). În contrast puternic cu obiceiurile epocii, femeia, cu o carnaţie palidă precum ceara şi aproape spectrală, este poziţionată mai sus decât soţul acesteia, care are ochii înceţoşaţi de plâns. Din inscripţie se deduce că bărbatul nu va face niciodată ceea ce face veveriţa, adică să doarmă uitând în somn dramele vieţii.
Identificând prin aceste drame pierderea soţiei, pictura s-ar putea citi ca o imagine prin care femeia este comemorată post-mortem, alături de bărbatul văduv de neconsolat. Astfel, acest tablou este probabil înregistrarea înflăcărată a promisiunii soțului de a rămâne credincios memoriei soției sale pierdute.
Veveriţa ar putea avea o valoare moralizatoare, deoarece simboliza desfrânarea, căreia bărbatul ar declara că nu îi va ceda. La aceasta se adaugă o altă conotaţie negativă provenită dintr-o legendă medievală conform căreia, în timpul iernii, când hrana se împuţinează, veveriţa îşi goneşte partenerul din scorbură. Cu toate acestea, animalul reprezenta prudenţa şi virtutea „casnică” de a acumula provizii.
Citiţi şi: Bichonul Bolognez în picturi celebre
